luni, 10 iulie 2017

Tăcerea lui Dumnezeu

Oriunde privești vezi oameni vorbind.

       
       Oameni de tot felul.. vorbe de tot felul. O agitație continuă în care ne aruncăm, de parcă cel mai gălăgios ia premiul cel mare..



       În toată această gălăgie, vorbind atât de mult, spunem atât de puțin..celui ce tace, celui demult sătul de atâta gălăgie.


       Deseori vorbim mult și cu Dumnezeu fără să îi spunem ceva cu adevărat. Toată vorbăria noastră fără sens, fără conținut vorbește.. comunică indiferență, o lipsă crudă a dragostei din viața noastră.



       Odată am avut gândul că și Dumnezeu face la fel.. nu îmi spunea ceea ce așteptam să aud, nu îmi răspundea la intrebări, îmi arăta mereu că mă iubește dar în felul Lui.


       El îmi vorbea cu dragoste, iar eu vedeam un Dumnezeu care tace.

       
       Cum ai putea sa apreciezi extraordinarul, cu uimirea ce i se cuvine dacă nu ai învăța întâi să fi uimit de lucrurile mici, ce dau sens vieții..?

       
       După ani de tăcere Dumnezeu știe sa vorbească.. zâmbind și punându-ți în mâini nestemate de mare preț: “acum este gata!”

       
       Dimensiunea tăcerii lui Dumnezeu arată grandețea nestematului ce îl pregătește pentru tine. Privindu-l.. nu poți spune decât: “mulțumesc, a meritat.”


       Dumnezeu nu tace, El iubește și lucrează.


Învață să taci și să creezi nestemate, taci și iubește, cu adevărat!

duminică, 9 iulie 2017

Poteci înflorite

       Suntem atât de obișnuiţi a păşi pe potecile bătătorite de multa vreme.. şi de mulţi paşi..
Îmi amintesc de copilărie.. atunci nu era aşa..

Atunci ştiam ce înseamnă să deschizi un drum pe unde nu a mai păşit nimeni, ştiam cum e să te plimbi pe un câmp înflorit, să te bucuri de roua din iarba ce-ţi uda picioarele.


       Ştiam să trăim frumos, fiind noi înşinefără frica de trecut, prezent sau viitor... oare unde am pierdut totul?


Unde am învăţat să nu mai avem un drum al nostru?

Unde am pierdut curajul de a fi noi înşine, fără a ne întreba ce vor spune alţii?

Unde am învăţat să ne fie frică să fim fericiţi?





Priveşte un copil.. şi iubeste-l, învaţă de la el, fii fericit ca şi el.

marți, 4 iulie 2017

Victorios

       Omul este rezultatul a ceea ce vede sau nu vede.

       Uneori, dacă nu primim lucrul pentru care am luptat, la care am sperat, în care am crezut.. ne vedem învinși, credem că am falimentat, când de fapt nu bătăliile câștigate te fac învingător, ci să îți păstrezi inima și privirea indreptate înainte pe drumul tău, înainte spre destinul tău.

Asta te face învingător.

       Faptul că depășim pierderile și înfrângerile, lucrurile pentru care am luptat și nu le-am văzut întâmplându-se..
Un învingător adevărat privește și merge înainte.


       Viața creștină nu înseamnă să te simți învins, și asta chiar în fața pierderilor, chiar în fața lucrurilor cu care te lupți de ani poate, și nimic nu se întâmplă..

       Nu ești învins, nu ești respins, ești acceptat și iubit așa cum ești, atât cât ai e de ajuns, scopul tău pe Pământ este să lași în urmă o moștenire prin ceea ce ești, inima ta sa prindă bătaia inimii Lui.


       Ni se pare uneori că „datoria” creștinului e să privească înainte spre o zi când va merge în cer, iar între timp să reziste cumva.. mulțumitor ca un Om, numit Isus, a murit pentru păcatele lui odată.. demult..    când de fapt cerul trebuie să invadeze inimile noastre aici și acum, cerul și adevărul.


       De ce ar muri Cineva pentru un păcătos, când acesta toată viața nu v-a depăși acea condiție?
De ce ar risipi cineva un preț atât de mare cumpărând un lucru ce nu prezintă nici o siguranță, nici o valoare?


       Tu ai fost cumpărat înapoi pentru că Dragostea privindu-te prin ochii lui Isus te-a recunoscut: tu ești un fiu! Vino înapoi, locul tău este în brațele Tatălui.

       Prețul plătit îți stabilește valoarea.. dar și destinul.. să fi restaurat la ceea ce ai fost creat: un fiu ce poartă chipul Tatălui.

 Acolo s-a stabilit identitatea ta, nu în potențialul tău de a greșii, nu în obstacolele ce ți-au tăiat calea și nu s-au mai mișcat, nu în căderile și pierderile tale.. prețul plătit ți-a stabilit valoarea, identitatea și destinul.


       Orice altceva se vede acum pe chipul tău a fost adăugat de neadevăr, nu ești tu, nu ai nevoie să fi altceva ce nu ai fost când ai fost creat după chipul Tatălui, un fiu, o oglindă pentru gloria Lui.


       Dragostea, umblând printre noi sub pielea unui Om ne-a spus: „În lume veți avea necazuri, dar indrăzniți, Eu am biruit.”

       Dacă a biruit, de ce mai am eu probleme, de ce ma simt înfrânt atât de des?
Pentru că victoria despre care Dragostea a vorbit constă în schimbarea perspectivei mele, nu a circumstanțelor.

       
       Destinul meu nu e să rostoglesc fiecare bolovan ce îl întâlnesc în cale, ci să merg înainte, chiar pe alături dacă trebuie uneori.

Dragostea nu se arată în simțiri, s-a arătat la cruce, crede și simțurile vor tresălta de bucurie.


       Oricât de atinse ar fi emoțiile noastre, singura libertate vine din acceptarea adevărului ca și realitate a minții noastre.

       
       Nu este despre mine,  despre imaginea mea, despre potențialul și valorile mele.. viața mea.. luptând pentru ea aș pierde-o.. renunțând.. o câștig, pentru ca viața mea este în El, în identitatea restabilită pe lemn.


       Acolo nu s-au scris liste cu reguli, acolo Dragostea ne-a strigat pe nume, acolo Dragostea ne-a deschis ochii să ne vedem Tatăl cu brațele deschise: Vino preaiubitul meu fiu.


       Vei putea trăii liber numai când vei fi gata să mori, față de tine, față de așteptările întregii lumi, atunci vei trăii.

Nu mai ai nimic de demonstrat, nu trebuie sa impresionezi pe nimeni,

                                                                              fi ceea ce ești, un fiu preaiubit.

duminică, 28 mai 2017

Pomi, izvoare, suflete..

         Nenumărate au fost clipele când credeam că toată umanitatea a fost compromisă.. infectată de egoism și superficialitate.

         Mi-a fost scris parcă să întâlnesc oameni ce mi-au adus uimirea în inimă, oameni de o frumusețe lăuntrică ce nu poate decât să te fascineze


         Oameni.. ale căror suflete par a fi o livadă de pomi roditori, iar ici-colo fântâni.. adânci și pline cu apă proaspătă, numai bună sa potolească setea celor obosiți și însetați.

         Nu-mi venea a crede ochilor mărimea și mulțimea lucrurilor frumoase ce iși găseau locul acolo, în sufletul unui singur om.



Nu poți să nu fi impresionat de acele fântâni cu o apă atât de limpede, atât de curată.


Suflete mari...

Suflete mici..


         Atent, am căutat aceste lucruri în mulți.. fără nici o șansă.
Pomii erau fără rod, uscați și cu crengile rupte și lăsate jos la rădăcină, fântânile erau fără apă, pline de pietre și alte lucruri nefolositoare binelui, noroi în cel mai fericit caz.. nicidecum apă.


         Cum poate fi posibil așa ceva m-am întrebat, și ridicând privirea am zărit un batrânel, cărunt, si parcă prea sigur pe el știind anii ce îi biruise.

În urmă cu mulți ani, spuse el, locul acesta era minunat, livada era îngrijită, roditoare, fântânile erau curate..”

Năucit l-am întrerupt.. nu reușeam să înțeleg cum si de ce s-a ajuns in acea stare.


         Privind crengile rupte și uscate ce erau aruncate lângă rădăcină am înțeles că au fost rupte din cauza fructelor ce le purtau.. an de an trecători preocupați doar de poftele și dorințele lor egoiste care se vor satisfăcute cu orice preț și în cel mai scurt timp au rupt si au prădat cu nesaț.

         An dupa an a fost la fel.. pomul rodea tot mai mult și tot mai frumos, iar trecătorii tot mai grabiți și flămânzi,  până într-o zi, când obosit de acest freamăt nesfânt al unei lumi parcă sedusă de ignoranță a salutat ultimul apus, și apoi s-a odihnit.

Dar fântânile?

         Într-o zi am obosit să le mai curăț, răspunse omul, iar trecătorii zi de zi aruncau câte o piatră ce trebuia dată uitării, de care doreau să scape.. pe care sa nu o mai vada niciodată.. 
         așa a devenit tot mai greu de curățat și la urmă, apa ce în forma pârâiașului învinge stânci impresionante, a fost bătută la ea acasă iubind omul."
         
         Renunțând la tăria prin care fărâmă stânci, apa s-a dat pe sine omului luând forma vieții intr-un pahar.

Unul dintre acei trecători era chiar el, am ințeles..


         Căutăm gropi cât mai adânci în sufletele noastre, în care să aruncăm amintiri ce sperăm să le uităm, sau măcar să nu le mai întâlnim, să nu le mai retrăim.


Piatră cu piatră.. adunăm.. și devenim greoi și înceți în simțiri, fără viață, fără speranță.


La rădăcina pomului uscat se ivesc niște lăstari, cred ca viața îvinge în cele din urmă.


         Cu siguranță într-o zi și acel izvor de apă va găsi drumul spre lumină, printre pietre dacă trebuie, astfel spălându-le de toată murdăria adusă de frică și răutate, arătându-se învingător încă odată.


         Cum poate pomul iubi mai bine decât dându-și rodul la timp, an de an, tot mai bogat și tot mai frumos,

iar izvorul dându-ți apă pentru trup, apă pentru suflet.


         Unele pietre nu mai pot fi scoase, dar pot fi spălate de apa ce se grabește spre oameni.


Fii ceea ce ai fost creat să fi,

          nu ceea ce trecătorii au sperat sa devii.

luni, 15 mai 2017

Cioburi.. de valoare

       Cioburi.. ruine..

      Asta vedem privind la destinele ce parcă s-au lovit de un zid prea gros.. prea înalt  și s-au spart.


      S-au spart în mii de cioburi.. atât de tare încât parcă avem certitudinea că niciodată nu vor mai fi aduse împreună.


      Cuprinși de nostalgia formei avute într-un ieri prea îndepărtat, visăm.. visăm la ceea ce am fi putut realiza, visăm la zborul spre un înalt neatins.


Se frâng și visele lovindu-se de același zid prea gros și prea înalt.


      Locuim între dărâmătri și totuși îi spunem acasă, tinem cioburi în mână și asteptăm sa fie umplute cu apă proaspătă într-o zi.. doar sunt ruinile noastre, sunt cioburile noastre..


      Mulțumindu-te să locuiești între dărâmaturile unei vieți fără viziune, vei uita ca poți să visezi, vei uita că poți și trebuie să te desprinzi de glie, vei uita cine ești și pentru ce ai fost creat.



Ruinile.. au fost cândva o casă..

      
Valoarea cioburilor nu stă în ceea au fost ieri, ci în ceea ce tu faci azi cu ele..


Începe să aduni.

Meditatia zilei

Pentru că de oricine se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în acest neam preacurvar și păcătos, Se va rușina și Fiul Omului, când va veni în slava Tatălui Său împreună cu sfinții îngeri.
Marcu 8.38


Răsplătit din plin

        Înainte cu mulți ani, un domn din Franța ședea pe o bancă la marginea unui lac și admira creația minunată a lui Dumnezeu. Era slăbit și deformat trupește, dar sufletul lui, care nu se putea vedea, era nobil și primea tot ce este frumos și bun.

       Câțiva turiști tineri au trecut pe lângă el și au vorbit de rău în obrăznicia lor ușuratică de domnul străin cu înfățișarea lui care nu atrăgea atenția. Printre turiști se afla un tânăr, care i-a mustrat pe însoțitorii săi cu cuvinte serioase.

       Străinului i-a făcut bine gândirea tânărului.
     
       S-a iscat o discuție între cei doi, și din discuție mai târziu un schimb de scrisori activ, pe o perioadă de câțiva ani. Și când domnul a murit în Orleans, instanța i-a comunicat tânărului, care devenise între timp predicator și tată, că este singurul moștenitor al unui castel și al multor averi.

   
        Aceasta a fost urmarea și răsplata slăvită a intervenției tânărului pentru un străin necunoscut, nebăgat în seamă.

       Știi că cel mai mare străin în această lume a fost Isus Hristos, Domnul slavei? Și El a fost aici cel mai disprețuit; și El este tot așa și astăzi într-o anumită privință.
     
Spune, porți ocara Lui și intervii pentru El în acest timp și în această lume rea?



sursa: http://www.gbv.ro

luni, 8 mai 2017

Rod bogat


Un vânzator de literatura crestina a vândut într-un sat polonez o Biblie. Dupa ce trecu din nou pe acolo dupa trei ani, trai bucuria sa gaseasca nu mai putin de doua sute de persoane, care doar prin citirea acestei Biblii au gasit în Isus pe Mântuitorul lor. Pentru ca aveau la dispozitie un singur exemplar al acestei carti pretioase, au ajuns la ideea sa îndeparteze cotorul si sa împarta în mai multe bucati aceasta Biblie care sa circule între ei, pentru ca toti sa poata profita de ea. Multe pagini au fost copiate, altii le-au învtat pe de rost. Vânzatorul care nu stia nimic de aceasta, le-a propus locuitorilor satului sa se adune pentru a le citi câteva versete deosebit de importante. Spre marea lui surprindere, începura unul dupa altul sa recite capitole întregi pe care le învatasera ! Se simtea cât de pretios le era Cuvântul lui Dumnezeu.
 Avem si noi aceasta foame si aceasta sete dupa Cuvântul lui Dumnezeu?
 (Psalm 119.11, 57, 103, 105, 160, 162).
Noi care nu avem probleme sa ne procuram o Biblie, care posedam poate mai mult decât un exemplar, o citim cu tot atâta râvna ? Îi dam crezare? O pretuim, o apreciem si o punem la inima ?

Mesagerul crestin

Tăcerea lui Dumnezeu

Oriunde privești vezi oameni vorbind.                 Oameni de tot felul.. vorbe de tot felul. O agitație continuă în care ne aruncă...